Există un soi de discuție care se aprinde instantaneu în orice grup de cititori: „de ce naiba i-au zis așa în română?”. Titlul e primul lucru pe care îl vezi pe copertă și singurul pe care îl reții când recomanzi o carte unui prieten, așa că miza e mare. Uneori traducerea e inspirată și rămâne în limbă zeci de ani. Alteori pierde un joc de cuvinte, ratează o specie de pasăre sau înlocuiește un idiom cu o parafrază lungă cât o propoziție.

Am luat la rând cinci cazuri cunoscute și am încercat să înțeleg ce s-a întâmplat de fapt în fiecare. Spoiler: aproape niciodată nu e vorba de lene sau de ignoranță. De obicei e vorba de un cuvânt care pur și simplu nu există în română.

1. Pasărea care nu e „cântătoare”, ci imitatoare

Cel mai discutat caz de la noi e Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee, în traducerea Tatianei Malița, publicată la Humanitas (prima ediție la această editură, în 2003). În original, romanul se numește To Kill a Mockingbird, iar „mockingbird” nu înseamnă „pasăre cântătoare”. E numele popular englezesc al păsărilor din familia Mimidae – păsări mici care au și propriul repertoriu, dar sunt cunoscute mai ales pentru capacitatea de a imita cîntecele altor păsări. De aici și „mock”, a imita, a maimuțări.

Problema e că în română specia asta nu are nume popular. Nu există un cuvânt scurt, cald, pe care să-l pui pe copertă și să-l înțeleagă toată lumea. Așa că „pasăre cântătoare” nu e o eroare de traducere din neatenție, ci o soluție de compromis pentru un gol lexical. Se pierde însă exact nuanța care contează în carte: mockingbird-ul nu strică nimic, nu mănâncă din grădini, nu face decât să cânte pentru ceilalți – de aceea e păcat să-l ucizi. Simbolul inocenței absolut inofensive. „Pasăre cântătoare” trimite mai degrabă la o privighetoare decorativă, nu la o făptură care trăiește din a repeta cântecele altora. (Despre roman am scris pe larg în recenzia „Să ucizi o pasăre cântătoare”.)

Comparația cu alte limbi e savuroasă: germanii au ales Wer die Nachtigall stört („cine tulbură privighetoarea”), francezii Ne tirez pas sur l’oiseau moqueur („nu trageți în pasărea batjocoritoare”), iar italienii au renunțat complet la pasăre: Il buio oltre la siepe, „întunericul de dincolo de gard viu” – o trimitere la casa lui Boo Radley. Deci nu suntem singurii care s-au chinuit; fiecare limbă a salvat altceva din original.

2. Racii chiar nu cântă

Acolo unde cântă racii de Delia Owens (Pandora M, 2019, traducere de Bogdan Perdivară; reeditat în colecția Anansi Contemporan) e cazul opus: o traducere aproape literală a unei expresii regionale americane, Where the Crawdads Sing. Sună straniu și în engleză, și în română – și exact asta e ideea.

În carte, Tate îi explică Kyei că expresia înseamnă „departe, în sălbăticie, unde vietățile sunt încă sălbatice”. Owens a povestit că o auzea de la mama ei, care o împingea astfel afară, în natură, pe fiica-băiețoi. Iar detaliul care merită reținut: racii nu cântă. Scot un clămpănit din clești, atât. Expresia e o figură de stil populară, nu o observație zoologică – ceea ce e amuzant, având în vedere că autoarea are licență în zoologie la Universitatea din Georgia și doctorat în etologie, iar înainte de roman scrisese, împreună cu fostul soț, trei cărți despre anii petrecuți ca naturaliști în Africa.

Aici traducătorul a avut inspirația să nu „explice” titlul. Ar fi putut ieși ceva de genul „Departe, în mlaștină” – corect, plat și uitat a doua zi. „Acolo unde cântă racii” a intrat în vorbire exact pentru că e ciudat. Dacă vreți și o discuție despre carte, nu doar despre titlu, avem o recenzie a romanului Deliei Owens.

3. Prinzătorul care a devenit paznic

De veghe în lanul de secară e, probabil, cel mai elegant titlu tradus din câte știu. J.D. Salinger a scris The Catcher in the Rye, adică „prinzătorul din lanul de secară”, iar versiunea românească a lui Cristian Ionescu (Polirom, prima ediție în 2001, cu reeditări în 2005 și 2011) renunță la substantivul „catcher” și păstrează imaginea.

Justificarea e chiar în text: Holden își imaginează o mulțime de copii jucându-se într-un lan de secară, el stând pe buza unei prăpăstii și având de prins pe oricine ar da să treacă dincolo. „Aș sta de veghe în lanul de secară și-atât.” Traducerea nu redă cuvintele, redă ideea – și o face într-o formulă care sună a limbă română, nu a engleză pilită. Un critic a numit versiunea lui Ionescu „absolut remarcabilă”, mai ales pentru tonul jovial nimerit din prima pagină.

Mică observație pentru colecționarii de detalii: titlul circulă și în varianta „De veghe în lanul cu secară”, cu cu în loc de de. Semn că nici titlurile consacrate nu stau chiar bătute în cuie.

În alte limbi, germanii au mers pe fidelitate – Der Fänger im Roggen – iar francezii au deviat complet, cu L’Attrape-cœurs, „prinzătorul de inimi”.

4. Orwell și imposibilitatea titlului perfect

Dacă vreți dovada că uneori nu există „titlul corect”, ci doar soluții mai mult sau mai puțin inspirate, uitați-vă la prima carte publicată de George Orwell, Down and Out in Paris and London (1933). În română a apărut mai întâi ca Vagabond prin Paris și Londra (Editura RAI, 1994, traducere de Alice Dumitrescu), iar mai târziu, la Polirom, ca Fără un sfanț prin Paris și prin Londra, în traducerea lui Vali Florescu. Două titluri care par să vorbească despre lucruri diferite, deși traduc exact aceeași carte

Problema stă în expresia „down and out”. Nu are un echivalent românesc care să păstreze tot ce încape în ea: să fii fără bani, fără slujbă, fără casă, ajuns la fundul sacului. Vagabond prin Paris și Londra pune accentul pe omul care trăiește la marginea societății; Fără un sfanț prin Paris și prin Londra îl pune pe buzunarul gol. Niciunul nu traduce literal originalul și tocmai asta le face interesante: fiecare salvează altceva din el.

Cartea însăși explică de ce traducătorii au avut de ales. Orwell povestește experiențele sale de sărăcie din Paris și Londra, trecând de la bucătăriile hotelurilor pariziene, unde lucrează ca spălător de vase, la lumea oamenilor fără adăpost din Anglia. E reportaj social, autobiografie și literatură în același timp, iar tonul e surprinzător de des comic pentru o carte despre foame, mizerie și oameni care nu știu unde vor dormi în noaptea următoare.

Și Orwell mai oferă un mic avertisment pentru cei care caută cărți după titlul pe care cred că și-l amintesc. The Road to Wigan Pier a apărut la Polirom ca Drumul spre Wigan Pier. Pe internet îl veți întâlni însă ușor și sub forma „Drumul către Wigan Pier”. O singură prepoziție pare un detaliu neînsemnat — până când încerci să găsești cartea într-un catalog.

5. Titlul fixat de film, nu de editură

Pe aripile vântului e, poate, cel mai fericit caz din listă: Gone With the Wind ar fi putut deveni orice („Duse de vânt”, „Spulberate”), dar varianta românească a prins imediat și nu s-a mai clintit. O ediție în două volume apărea la Editura Națională Ciornei încă din 1940, în traducerea lui Mary Polihroniade, adică la doar câțiva ani de la publicarea romanului în 1936 și practic odată cu ecranizarea. Când un titlu se lipește de un film pe care l-a văzut toată lumea, discuția despre alternative se închide.

Partea de „știați că” e însă alta: chiar și în engleză, titlul a fost motiv de dispută. Editura Macmillan voia Tomorrow Is Another Day, iar Margaret Mitchell a insistat pentru Gone With the Wind. Tot în etapa aceea a fost nevoită să schimbe numele eroinei din Pansy în Scarlett. În roman, expresia apare când Scarlett se întreabă dacă plantația Tara mai e în picioare sau a fost luată „pe aripile vântului” care a măturat Georgia. Se spune că sintagma vine dintr-un vers al lui Ernest Dowson, din poemul cunoscut sub numele „Cynara”.

De ce apar, de fapt, aceste diferențe

Dacă punem cazurile cap la cap, ies câteva tipare destul de clare:

• Golul lexical. Mockingbird și crawdads nu au corespondent în română. Traducătorul alege între o aproximare (pasăre cântătoare) și o literalitate ciudată, dar memorabilă (racii care cântă).
• Idiomul intraductibil. „Down and out” nu are echivalent scurt, de unde cele trei titluri românești ale aceleiași cărți a lui Orwell.
• Traducerea imaginii, nu a cuvintelor. „De veghe în lanul de secară” sacrifică substantivul pentru a salva scena. E cea mai grea și cea mai satisfăcătoare soluție.
• Tradiția. Odată ce o ediție veche sau un film celebru fixează un titlu, acesta devine intangibil, indiferent cât de fidel e. Pe aripile vântului e exemplul perfect.
• Marketingul. Bătălia pentru titlu nu începe la traducere, ci în limba originală. Dacă Macmillan câștiga, astăzi am fi discutat despre „Mâine e o altă zi”.

Deci cine are dreptate?

Părerea mea, după ce am răsfoit iar toate cele cinci: un titlu bun nu e cel fidel, ci cel care face aceeași treabă pe care o făcea originalul în limba lui – te intrigă, te trimite înapoi în carte după ce o termini, se ține minte. Din perspectiva asta, „Acolo unde cântă racii” și „De veghe în lanul de secară” sunt reușite, „Fără un sfanț prin Paris și prin Londra” e o soluție onorabilă dintre mai multe posibile, iar „Să ucizi o pasăre cântătoare” rămâne cazul în care limba română, pur și simplu, nu avea cuvântul de care era nevoie.

Iar dacă tot am deschis subiectul: care e titlul tradus care vă enervează cel mai tare? Suspectez că fiecare cititor are cel puțin unul pe listă.