Solenoid de Mircea Cărtărescu e cartea românească despre care am auzit cele mai multe superlative și cele mai puține argumente. „Capodoperă”, „cel mai important roman postdecembrist”, „o experiență care îți taie viața în două” — toate acestea circulă de zece ani, de obicei rostite de oameni care nu îți spun nimic concret despre ce se întâmplă în ea. În paralel circulă și cealaltă versiune, mai discretă, de pe grupurile de cititori: „am abandonat pe la 150 de pagini, nu se întâmplă nimic”.
Amândouă taberele au dreptate și asta e partea interesantă. E o carte cu peste 800 de pagini care nu are intrigă în sensul obișnuit, care repetă obsesiv aceleași imagini și care, în anumite zile, te face să simți că ai descoperit o cameră în plus în propria casă. Recenzia asta încearcă să îți spună destul cât să hotărăști dacă vrei să intri.
Despre ce e, de fapt, Solenoid de Mircea Cărtărescu
Naratorul din Solenoid e un profesor de limba română la o școală de periferie din Colentina. A fost cândva un tânăr poet cu ambiții mari; a citit un poem lung la un cenaclu, a fost făcut praf și, din ziua aceea, viața lui a luat-o pe alt drum — catalogul, cancelaria, naveta cu tramvaiul, orele cu copii care nu au nicio treabă cu literatura. Nu e un ratat spectaculos, e un ratat administrativ. Din perspectiva asta, toată cartea e răzbunarea lui.
Ce scrie el nu e un roman, ci un fel de raport despre „anomaliile” propriei vieți. Iar anomaliile sunt reale în interiorul cărții: casa în formă de corabie pe care o cumpără are sub pat, îngropat în pământ, un solenoid — o bobină uriașă care face patul (și, ocazional, oamenii din el) să leviteze. Nu e singurul. Mai există câțiva, ascunși sub Bucureștiul anilor ’70–’80, unul dintre ei sub clădirea morgii, cu statuia morții cocoțată pe cupolă. Orașul devine, astfel, o mașinărie: are motoare, are bobine, are un sistem nervos pe care nimeni nu l-a proiectat.
„O carte care începe pe la pagina 250”
Fraza asta nu e a mea, e a autorului. La lansarea de la Gaudeamus, în 2015, Cărtărescu a spus că Solenoid e o carte care începe pe la pagina 250, iar până acolo „sunt schele, este schelărie pe care apoi se va ridica cartea propriu-zisă”. E o declarație onestă și, sincer, cea mai utilă informație practică pe care o poate primi un cititor înainte să înceapă.
Pentru că exact asta se întâmplă. Primele două sute și ceva de pagini sunt o acumulare: școala, apartamentul, amintirile, cenaclul, aceleași coridoare parcurse iar și iar. Dacă intri cu așteptarea unui roman care „pornește”, o să te oprești. Dacă intri cu răbdarea cu care asculți un om care vorbește despre insomniile lui, acumularea asta devine, la un moment dat, presiune. Iar când presiunea se descarcă — prima levitație, prima coborâre sub oraș —, ai deja tot contextul care face scena să însemne ceva.
Am o teorie despre abandonurile de la pagina 150: nu țin de dificultate, ci de format. Cartea e construită ca un jurnal, nu ca un roman, și jurnalele se citesc altfel — în reprize scurte, zilnic, fără obligația de a înainta 80 de pagini pe seară. Citită așa, cincisprezece-douăzeci de pagini înainte de culcare, câteva luni, devine suportabilă. Citită în asalt, e epuizantă.
Refuzul ficțiunii: de ce naratorul nu vrea să scrie un roman
Ideea centrală a cărții e declarată de la început: naratorul spune că ar fi putut scrie romane despre întâmplările lui, dar romanul „tulbură și ambiguizează sensul faptelor”. El vrea un raport. Un dosar. Ceva care să nu fie contaminat de plăcerea de a povesti.
E o poziție pe care o găsesc mai radicală decât pare. Toată literatura despre care vorbim de obicei pe blogul ăsta se bazează pe un contract: autorul inventează, noi ne prefacem că îl credem, iar din tensiunea asta iese emoția. Cărtărescu rupe contractul. Personajul lui susține că ficțiunea e o formă de lașitate — te consolează cu povești în loc să te ajute să ieși din închisoarea în care te afli. Iar închisoarea, aici, e foarte concretă: corpul, timpul, cele trei dimensiuni, moartea.
De aici vine și fraza-emblemă a cărții, citată pe toate copertele străine: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rânduri”. Sună a cochetărie de scriitor faimos. Nu e. E programul unui text care se construiește din fragmente strălucitoare și refuză deliberat arhitectura elegantă.
Problema, evident, e că un cititor care vine după o poveste cu cap și coadă nu semnează acest contract nou. Dacă ești genul care citește ca să afle ce se întâmplă mai departe, Solenoid te va enerva constant, pentru că răspunsul e, de cele mai multe ori: nimic, dar iată încă treizeci de pagini despre un vis.
Solenoidul de sub pat și Bucureștiul ca organism
Cel mai bun lucru din carte, pentru mine, e orașul. Bucureștiul lui Cărtărescu nu e nici nostalgic, nici pitoresc. E umed, prost construit, plin de fabrici abandonate și de clădiri despre care nimeni nu mai știe la ce serveau. E orașul copilăriei cuiva care a crescut în comunism, văzut fără grila de amintiri dulci: cozile, frigul, tramvaiele, mizeria, frica difuză.
Peste asta se suprapune ideea solenoizilor, care funcționează surprinzător de bine tocmai pentru că nu e explicată complet. Sub oraș există niște bobine îngropate, instalate cândva de cineva, din motive pe care nimeni nu le mai știe. Ele produc câmpuri care ridică obiecte și oameni în aer. Nu sunt magie și nu sunt chiar tehnologie — sunt un fel de subconștient al orașului, turnat în cupru.
Cine a citit Blecher și „Întâmplări în irealitatea imediată” o să recunoască imediat familia: același sentiment că realitatea e un decor prost lipit, aceeași atenție maniacală la obiecte și mirosuri. Diferența e de scară. Blecher face asta în două sute de pagini; Cărtărescu în opt sute.
Corpul, boala și obsesia pentru dimensiunea a patra
E o carte foarte fizică, mai fizică decât se spune de obicei. Dinți, unghii, furuncule, gastroenterologie, copii bolnavi, corpuri care se strică. Naratorul își privește propriul trup cu un amestec de scârbă și fascinație de entomolog. Pentru unii cititori, ăsta e pragul la care se opresc — nu pasajele filozofice, ci descrierile clinice.
În oglinda asta stă obsesia pentru teseract și pentru dimensiunea a patra: dacă un om plat n-ar putea înțelege un cub, poate că nici noi nu putem înțelege spațiul din care ni se pregătește ieșirea. Cartea însăși e gândită ca un obiect cu patru dimensiuni, din care noi vedem doar secțiuni. E o metaforă frumoasă și, în același timp, scuza perfectă pentru o structură care nu se închide niciodată.
Visele sunt al treilea strat. Sunt notate ca într-un caiet de terapie, cu ființe care vizitează dormitorul, cu scări care nu duc nicăieri, cu păpuși și statui. Câteva sunt printre cele mai bune pagini scrise în română în ultimii treizeci de ani. Altele sunt exact ce sunt visele altora: obositoare.
Rezervele mele: repetiția și lungimile
Aici trebuie să fiu cinstit, altfel recenzia asta nu are rost. Solenoid se repetă. Aceleași imagini — bobina, statuia morții, coridoarele, corpul bolnav, fluturii — revin de zeci de ori, cu variații mici. Uneori repetiția funcționează ca în muzică, prin acumulare. Alteori e pur și simplu aceeași pagină, scrisă a patra oară.
Cărtărescu a declarat că a scris romanul dintr-o singură tragere, fără rescriere. Se vede. Se vede în splendoarea unor pasaje care par dictate de altcineva și se vede, la fel de clar, în cele o sută de pagini pe care un editor sever le-ar fi tăiat fără să piardă nimic esențial. Cine vine dinspre literatura de tip „Moromeții”, unde fiecare replică la masă are greutate, va simți diferența ca pe o risipă.
A doua rezervă: cartea are o singură voce, a naratorului, și e o voce care nu tace niciodată. Celelalte personaje — Irina, colegii din cancelarie, elevii — există mai ales ca ocazii de reflecție. Nu are dialoguri memorabile, pentru că nu e interesată de oameni în sensul în care sunt interesate romanele. Dacă citești ca să te apropii de personaje, aici nu ai de ce să te agăți.
Cele două tabere au, amândouă, dreptate
abăra entuziastă are argumente solide. E un roman care încearcă să conțină totul — copilărie, oraș, boală, metafizică, comunism, spaimă de moarte — și reușește mai des decât ratează. A câștigat Dublin Literary Award în 2024, în traducerea engleză semnată de Sean Cotter, devenind prima carte scrisă în limba română care primește premiul. Un an mai târziu, Solenoid a ajuns pe lista lungă a International Booker Prize 2025 — prima carte tradusă din română ajunsă vreodată pe lista premiului. Pentru o literatură care se plânge constant că nu e citită afară, nu e puțin lucru.
Tabăra care abandonează are și ea dreptate, dar din alt motiv decât crede. Nu e o carte grea în sensul în care e greu Joyce — fraza lui Cărtărescu e limpede, chiar seducătoare. E grea pentru că îți cere să renunți la lucrul pentru care majoritatea oamenilor citesc: povestea. În locul ei primești intensitate. Dacă schimbul ăsta nu ți se pare avantajos, nu e nimic în neregulă cu tine.
Cum o citești și cui i-o recomand
Practic, ce aș fi vrut să-mi spună cineva înainte:
- Citește-o ca pe un jurnal, nu ca pe un roman. Douăzeci de pagini pe seară, câteva luni. Nu pierzi firul, pentru că firul e oricum în altă parte.
- Dă-ți voie să sari. Dacă o digresiune despre matematică nu-ți spune nimic după trei pagini, treci peste. Cartea nu se răzbună.
- Nu o începe într-o perioadă proastă. E plină de boală, de moarte și de anxietate. Nu e o carte care consolează.
- Dacă vrei un test rapid: citește primele treizeci de pagini. Dacă felul în care descrie o cancelarie de școală te face curios, o să reziști. Dacă ți se pare că vorbește prea mult, cartea nu se va schimba în următoarele 800.
Este Solenoid cel mai important roman românesc de după 1989? Nu știu și cred că e o întrebare care ne împiedică să vorbim despre carte. Ce știu e că e cel mai ambițios. Un profesor obscur din Colentina își notează anomaliile și, din notele astea, iese o hartă a felului în care se simte să fii un om închis într-un corp, într-un oraș și într-un secol pe care nu le-a ales. Merită cele câteva luni pe care ți le ia, cu condiția să accepți că nu vei avea, la final, senzația că ai terminat ceva. Doar că ai fost undeva.
