Sunt proiecte literare care te fac să ridici o sprânceană când le auzi descrise cu voce tare. „Străbătând Secolele” lui Eric-Emmanuel Schmitt intră direct în categoria asta: un ciclu de romane care pornește din preistorie și ar trebui să ajungă până în zilele noastre, povestit de un singur personaj care trece prin toate epocile, pentru că nu poate muri. Când am citit prima dată despre idee, reacția mea a fost una destul de necuviincioasă: „deci omul scrie Sapiens, dar cu dialoguri”.

Nu e chiar așa, dar nici foarte departe.

Un dramaturg care se apucă de istoria omenirii

Pe Schmitt mulți cititori români îl cunosc din cărțile mici, de o seară: Oscar și Tanti Roz, Domnul Ibrahim și florile din Coran, povestiri cu copii, bătrâni și întrebări mari puse simplu. Scriitor francofon născut în Franța, cu cetățenie belgiană obținută ulterior, cu o formație de filozof și o carieră serioasă de dramaturg. Exact genul de autor de la care te aștepți la miniaturi, nu la fresce.

Și totuși, ciclul se numește Străbătând Secolele (în original La Traversée des temps) și Schmitt l-a gândit ca pe o saga în opt volume — deși a admis între timp că nu exclude nici un al nouălea. Adică, dacă totul merge bine, în jur de 5.000 de pagini și un raft întreg scris de un singur om despre tot ce ni s-a întâmplat ca specie, din neolitic până aproape de ziua de azi. Ambiția e aproape nepoliticoasă.

Noam, omul care nu moare (și care nu e deloc fericit de asta)

Personajul-cheie se numește Noam. Îl cunoaștem în prezent, bătrân fără să arate bătrân, și de acolo începe să-și povestească prima viață: copilăria într-un sat de pe malul unui lac, într-o lume preistorică în care oamenii trăiesc din vânătoare, pescuit și frică. Nemurirea lui nu e un dar luminos, e mai degrabă o condamnare la memorie. Noam ține minte tot: morții, limbile dispărute, satele îngropate, femeia pe care a iubit-o acum câteva mii de ani și pe care o caută, cu intermitențe, de-a lungul întregului ciclu.

Aici stă, cred, adevărata găselniță. Dacă ai un narator care a fost de față la toate, poți scrie istoria nu ca pe o succesiune de date, ci ca pe o serie de pierderi personale. Marile tranziții ale civilizației — trecerea la agricultură, apariția orașului, inventarea scrisului, nașterea zeilor unici — devin lucruri care i se întâmplă cuiva, nu capitole de manual.

Volumul 1: „Paradisuri pierdute” și potopul

Paradisuri pierdute e volumul care pune bazele. Lumea de dinainte: o comunitate neolitică, un tată-șef de trib, un fiu care pune prea multe întrebări, o vindecătoare pe care satul o privește cu suspiciune. Și, la capătul tuturor acestora, apa. Potopul, pe care Schmitt îl tratează nu ca pe o legendă biblică, ci ca pe un eveniment climatic trăit de niște oameni care nu aveau cuvinte pentru ce li se întâmplă.

E partea pe care am citit-o cu cea mai mare plăcere, pentru că e și cea mai puțin „didactică”. Pe urmă, recunosc, mi s-a părut că autorul alunecă din când în când în pasaje în care explică prea insistent ce ar trebui să înțelegem despre natura umană. Dacă v-a plăcut felul în care Harari povestește trecutul speciei noastre în „Sapiens”, aici găsiți aceeași materie primă, dar trecută prin ficțiune și prin durere personală.

Volumul 2: „Poarta Cerului” și invenția orașului

În Poarta Cerului, Noam ajunge în Mesopotamia, în lumea primelor orașe și a Babilonului, unde se naște scrisul. Pentru un personaj care își cară memoria ca pe un bagaj, momentul în care oamenii încep să scrie e amețitor: dintr-odată, nu mai e singurul depozitar al trecutului. Scrierea, în cartea asta, e aproape o rivală a nemuririi lui.

E și volumul în care apare cu adevărat tema puterii: zigurat, preoți, regi, birocrație, taxe. Civilizația începe exact în clipa în care cineva ține socoteala.

Volumul 3: „Soare întunecat” și zeii care se reduc la unul

Soare întunecat mută acțiunea în Egiptul antic și în preajma Exodului, cu Moise și faraonul printre personaje. Momentul istoric pe care îl urmărește Schmitt este apariția monoteismului — trecerea de la o lume plină de zei mărunți la ideea unui singur Dumnezeu. Pentru un fost student la filozofie, e exact terenul pe care se simte acasă, iar volumul devine mai discursiv decât primul. Unii cititori spun că e cel mai bogat din ciclu; eu l-am găsit cel mai inegal.

Volumul 4: „Lumina fericirii” și invenția cetățeanului

În Lumina fericirii, Noam ajunge în Atena secolului al V-lea î.Hr., într-o lume care începe să semene surprinzător de mult cu a noastră: oamenii discută politică în agora, merg la teatru, se ceartă pe idei și descoperă că întrebările pot fi uneori mai importante decât răspunsurile. Schmitt îi pune în cale pe Socrate, Hipocrate, Pericle, Aspasia și Aristofan și mută astfel centrul seriei de la zei spre oameni. Noam, străin într-o cetate obsedată de cetățenie, privește din margine nașterea democrației, a filozofiei și a teatrului.

Mi se pare și volumul în care formația de filozof și dramaturg a lui Schmitt se vede cel mai limpede — autorul însuși spune că în Grecia antică se simte „ca peștele în apă”, tocmai pentru că aici se întâlnesc cele două mari pasiuni ale lui, filozofia și teatrul. După potop, scris și monoteism, miza devine alta: ce fac oamenii când încep să creadă că își pot organiza singuri cetatea și că lumea poate fi înțeleasă prin conversație, argument și îndoială?

De ce merită cunoscut proiectul, chiar dacă nu îl citiți tot

Fiecare volum funcționează și separat, pentru că fiecare are o epocă, un conflict și un final propriu. Dar sensul real apare doar dacă le citiți în ordine: pe măsură ce Noam înaintează, ceva se schimbă în el. Nu devine mai înțelept, devine mai obosit. Iar asta e, pentru mine, cea mai interesantă teză a seriei: istoria nu ne instruiește, ne epuizează.

În română, volumele au apărut la Humanitas Fiction. Dacă vreți să intrați în serie, începeți cu primul — Paradisuri pierdute e și cel mai curat construit, și cel mai ușor de iubit.

Dacă vă atrag cărțile care încearcă să cuprindă totul, am scris și despre istoria omenirii povestită pe înțelesul tuturor — alt registru, aceeași poftă de a explica de unde venim.

Voi ați început seria? Mă interesează sincer dacă ați rezistat la toate volumele apărute până acum sau v-ați oprit după primul.