Când cineva cere romane polițiste nordice, al doilea răspuns e aproape întotdeauna Stieg Larsson. E firesc: Millennium a deschis piața, a vândut enorm și a dat genului o figură memorabilă în Lisbeth Salander. Problema e că Larsson scrie thriller de conspirație cu ritm american, iar oamenii care vin după el caută, de fapt, altceva: atmosfera aceea rece, lentă, în care o anchetă înaintează prin liste de telefoane, cafele proaste și oameni obosiți care nu-și mai pun mari speranțe în oameni.
Aici e partea bună: Scandinavia are autori mai buni decât Larsson la exact lucrurile astea. La atmosferă, la psihologie, la felul în care o crimă scoate la suprafață ce nu funcționează într-o societate care pe hârtie funcționează perfect. Mai jos sunt șase cărți traduse în română, foarte diferite între ele, cu mențiuni despre unde se află fiecare în seria ei și la ce fel de violență să te aștepți. Pentru că, sincer, „nordic noir” înseamnă și povești blânde, și povești de la care nu mai dormi.
Șase romane polițiste nordice, de la Ystad la Siglufjörður
1. Ucigași fără chip — Henning Mankell
Dacă ai voie să citești un singur autor din lista asta, citește-l pe Mankell. Ucigași fără chip este primul roman din seria Kurt Wallander și încă cel mai bun punct de intrare în genul întreg: o crimă dublă într-o fermă izolată din Scania, un cuvânt rostit de victima aflată în agonie și un fir de anchetă care alunecă spre xenofobia din Suedia rurală.
Wallander nu e un detectiv genial. E un om divorțat, care mănâncă prost, care se ceartă cu fiica lui și cu tatăl lui și care își face treaba cu o încăpățânare tristă. Mankell nu-l salvează niciodată prin deducții spectaculoase: cazurile se rezolvă prin muncă, iar când se rezolvă, nimeni nu e mai fericit. Asta e formula pe care au copiat-o toți ceilalți.
Rezerva mea: primele o sută de pagini sunt lente chiar și după standardele genului, iar dialogurile sunt uneori didactice, mai ales când vine vorba de teme sociale. Dacă îți plac thrillerele cu cârlig la fiecare capitol, ritmul te va pune la încercare.
Ordinea seriei: acesta e volumul 1, urmat de Câinii din Riga. Ediția românească a apărut la Editura RAO. Și o curiozitate utilă la librărie: nu confunda Ucigași fără chip de Mankell cu Victimă fără chip de Stefan Ahnhem (Litera, 2019, traducere de Dana Ligia Ilin) — titluri aproape identice, autori diferiți, iar Ahnhem chiar a lucrat ca scenarist la adaptările TV după Mankell.
2. Camera groazei — Jussi Adler-Olsen
Danezul Jussi Adler-Olsen (născut la 2 august 1950, la Copenhaga) a debutat în 1984 cu o carte despre Groucho Marx, iar a doua a apărut în 1985 și abia mai târziu s-a apucat de crime fiction. Femeia din cușcă deschide seria Departamentul Q și are cea mai bună premisă de serie din tot nordic noir-ul: Carl Mørck, un anchetator cu intuiții excelente și zero talent la relații de colegialitate, e împins pe o linie moartă — un birou din subsol unde sunt îngrămădite cazurile nerezolvate. Bugetul pentru un singur om se întinde, din contabilitate creativă, la doi.
Cazul: dispariția politicianei Merete Lynggaard. Cartea alternează ancheta din prezent cu firul victimei, iar cititorul știe de la început ceea ce poliția nu știe. E o alegere care, în loc să omoare suspansul, îl mută: nu te mai întrebi „ce s-a întâmplat”, ci „mai ajunge la timp?”.
Adler-Olsen are umor negru și un simț al duo-ului comic care lipsește din restul listei — relația lui Mørck cu asistentul lui e jumătate din plăcerea seriei. În schimb, cărțile sunt lungi și au un tic supărător: coincidențe convenabile exact când ancheta se blochează.
Titlul original e Kvinden i buret; în engleză circulă ca The Keeper of Lost Causes, în germană ca Erbarmen — util dacă îl cauți în altă limbă. Autorul a luat Premiul Harald Mogensen și Glass Key în 2010, iar De Gyldne Laurbær în 2011. Seria a fost tradusă în română la Editura RAO. Un volum ulterior, Culpa (544 de pagini, ecranizat în 2019), urmărește răzbunarea unei femei pe cei care au abuzat-o, într-o intrigă legată de sterilizările forțate din Danemarca — deci seria merge, pe parcurs, în zone foarte grele.
3. Omul de zăpadă — Jo Nesbø
Omul de zăpadă e volumul 7 din seria Harry Hole dar nu e cartea în care Nesbø își confruntă pentru prima dată personajul cu un ucigaș în serie. Deschiderea e una dintre cele mai bune din gen: după prima zăpadă, băiatul Jonas se trezește și descoperă că mama lui a dispărut, lăsând în urmă doar eșarfa roz pe care i-o dăruise de Crăciun — purtată acum de un om de zăpadă apărut inexplicabil în curte. Crimele se petrec doar când cade prima zăpadă, iar victimele sunt alese dintre soțiile infidele.
Dincolo de mecanica de thriller, cartea e despre paternitate, vanitate și pierdere, iar asta o salvează de la a fi doar un joc de-a șoarecele și pisica. Newsweek o descria drept construită meticulos, „jucăușă în unele secțiuni, sinistră în altele”; The Independent o consideră cel mai ambițios thriller al lui Nesbø. Editorul o vinde ca pe cazul care îl împinge pe Harry Hole la limita sănătății mintale — și nu e exagerare de copertă.
Rezerva: Nesbø e cel mai „hollywoodian” dintre nordici. Are răsturnări în lanț, iar spre final numărul de false piste devine obositor. Dacă vrei realism procedural sec, nu e cartea ta; dacă vrei frică, e.
Ediția Trei are 576 de pagini, în traducerea din limba engleză a lui Bogdan Nicolae Marchidanu. Atenție la anticariate: a circulat și o ediție mai veche la RAO. Se poate citi ca volum de sine stătător, deși unele fire personale ale lui Harry vin din cărțile anterioare. Primul volum al seriei e Liliacul, tot la Trei. Nesbø e tradus în 50 de limbi, a vândut peste 50 de milioane de exemplare și a luat, între altele, The Riverton Prize, CWA International Dagger și Glass Key; tot el semnează seria pentru copii Doctor Proctor.
4. Capcana — Lilja Sigurðardóttir
Aici ieșim din zona „poliția anchetează” și intrăm în crime noir pur. Capcana e primul volum din trilogia Reykjavík Noir și o urmărește pe Sonja, o femeie care, după ce s-a stabilit în Florida cu fiul ei, e forțată să revină în Islanda și o rețea de contrabandă cu cocaină prin aeroportul din Keflavík. Islanda de după prăbușirea bancară din 2008 e fundalul perfect: o țară mică, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și unde banii au dispărut peste noapte.
Ce face Sigurðardóttir mai bine decât mulți colegi de gen: tensiunea vine din logistică, nu din sânge. Un control vamal, o valiză, un telefon care sună prost. E genul de suspans care te face să citești cu umerii strânși, fără să fie nevoie de un singur cadavru mutilat.
Ediția românească — editura, traducătorul, anul apariției și titlurile celorlalte două volume din trilogie [VERIFICĂ toate datele de ediție și ordinea volumelor în română]. Dacă ai citit „Pacienta tăcută” și ți-a plăcut senzația de menghină care se strânge, aici o regăsești, doar că fără truc final.
5. Roseanna — Maj Sjöwall și Per Wahlöö
Roseanna e cartea din care s-a născut tot restul listei. Cuplul de scriitori suedezi Maj Sjöwall și Per Wahlöö a plănuit o serie de zece romane cu inspectorul Martin Beck, gândită explicit ca o radiografie critică a societății suedeze — un proiect politic, nu doar polițist. Primul volum a apărut în 1965 și pornește de la un cadavru de femeie scos din apă în timpul unor lucrări de dragare, urmat de o anchetă care durează luni de zile.
Ce te izbește azi, la peste jumătate de secol distanță, e răbdarea. Ancheta înaintează prin scrisori, prin fotografii de vacanță cercetate cu lupa, prin interogatorii care nu duc nicăieri. Martin Beck e răcit permanent, are o căsnicie care se stinge și nu rostește nicio replică memorabilă. E anti-eroul de care genul avea nevoie ca să se maturizeze.
Rezerva onestă: dacă vii direct de la Nesbø, primele capitole îți vor părea aproape lipsite de acțiune. Merită insistat — ultimele cincizeci de pagini sunt un exercițiu de tensiune pe care puțini îl mai fac azi.
6. Orb în zăpadă — Ragnar Jónasson
Dacă vrei un thriller islandez în care atmosfera contează mai mult decât crima, Orb în zăpadă e alegerea evidentă. Cartea deschide seria Dark Iceland și îl aduce pe tânărul polițist Ari Thór în Siglufjörður, un orășel din nordul Islandei în care drumul de acces poate fi blocat de avalanșe și unde, se spune, nu se întâmplă niciodată nimic.
Jónasson scrie un fel de Agatha Christie mutată în zăpadă: comunitate închisă, listă scurtă de suspecți, secrete vechi. Violența e minimă, claustrofobia e maximă. E cartea pe care o dau prietenilor care spun că nu suportă thrillerele cu tortură, dar vor totuși un mister bun de citit iarna.
Rezerva: personajele secundare rămân uneori schițe, iar rezolvarea e mai convențională decât atmosfera care duce spre ea. Dar zilele fără lumină din Siglufjörður îți rămân în cap mult după ce uiți cine a făcut-o.
Ce fel de violență te poți aștepta să găsești
„Nordic noir” acoperă lucruri foarte diferite, iar asta e principala sursă de dezamăgire pentru cititorii care iau cărțile la întâmplare. Pe scurt, cum le-aș aranja eu pe o scală:
- Blând, tensiune psihologică: Ragnar Jónasson, Sjöwall & Wahlöö. Crimele există, dar camera se întoarce mereu spre oameni, nu spre cadavre.
- Mediu, cu apăsare socială: Mankell (rasism, violență comunitară) și Lilja Sigurðardóttir (droguri, șantaj, amenințări — fără scene grafice)
- Dur: Adler-Olsen — cruzime psihologică susținută, captivitate, iar în volumele ulterioare (Culpa) abuz și sterilizări forțate.
- Foarte dur: Nesbø. Ucigaș în serie, scene explicite, un protagonist alcoolic împins la limită. Dacă ai citit „Tăcerea mieilor” fără probleme, ești pregătit.
Ordinea seriilor, pe scurt
- Wallander — Ucigași fără chip e volumul 1, urmat de Câinii din Riga. Se citesc cronologic, pentru că viața personală a lui Wallander se schimbă de la carte la carte.
- Departamentul Q — Femeia din cușcă e volumul 1. Cazurile sunt independente, dar echipa se construiește pe parcurs, deci ordinea contează pentru plăcere, nu pentru înțelegere.
- Harry Hole — Omul de zăpadă e volumul 7, dar e cel mai adesea recomandat ca intrare. Dacă ești tipul de cititor care nu suportă să afle lucruri „din viitor”, începe cu Liliacul.
- Reykjavík Noir și Dark Iceland — ambele trebuie citite în ordinea stabilită de autor, care nu coincide neapărat cu ordinea apariției în română
- Martin Beck — Roseanna e volumul 1 din zece. Aici ordinea chiar contează: seria e gândită ca un singur arc de zece cărți.
Cu care începi?
Dacă vrei să înțelegi de ce genul e cum e, începe cu Roseanna. Dacă vrei cea mai bună combinație de anchetă solidă și personaj memorabil, ia Ucigași fără chip. Dacă vrei să nu dormi două nopți, Omul de zăpadă. Iar dacă vrei iarnă, izolare și un mister curat, fără sânge pe pereți, Zăpadă orbitoare e exact asta.
Toate cele șase se găsesc, în edițiile românești disponibile, pe librarescu.ro — iar dacă îți plac listele de acest fel, mai avem una despre cărți inspirate din fapte reale, care merge bine mai departe după orice serie polițistă.
