Prietenii mei e genul de carte pe care o deschizi știind aproximativ ce urmează și, după o sută de pagini, îți dai seama că nu prea știai. Eu am intrat în ea pregătit pentru formula clasică: personaje ciudate, replici care se întorc la final ca bumerangul, o emoție servită cu lingurița până cedezi. Am primit și asta. Dar am primit și un roman despre adolescenți care se apără unii pe alții într-un oraș care nu-i vrea, iar partea aceea m-a prins mai tare decât mă așteptam.
Vă spun din start unde stau: e o carte foarte bună pe jumătate și o carte prea insistentă pe cealaltă jumătate. Dacă asta vi se pare o judecată lașă, rămâneți cu mine, o argumentez.
Despre ce e, de fapt, „Prietenii mei” de Backman
Povestea pornește de la un tablou. Una dintre cele mai celebre picturi din lume, ni se spune, o imagine pe care majoritatea oamenilor o citesc drept „o mare, un cer, cam atât”. Ce aproape nimeni nu observă e că, la capătul unui dig lung, în colțul pânzei, stau trei siluete minuscule. Louisa, o adolescentă de șaptesprezece ani care desenează obsesiv și trăiește la marginea tuturor lucrurilor, le vede. Pentru ea, marea nu e subiectul; cei trei sunt.
Printr-o coincidență pe care Backman o aranjează cu o naturalețe suspectă, Louisa se lovește literalmente de artistul care a pictat tabloul. Bătrânul moare la scurt timp, iar prietenul lui de-o viață, Ted, îi aduce fetei pictura. De aici, romanul se desface în două: prezentul Louisei, care pleacă să caute locul unde s-a născut imaginea, și vara de acum douăzeci și cinci de ani, în care patru copii de paisprezece-cincisprezece ani se adunau pe digul acela ca într-un refugiu. Ted e cel care povestește trecutul, iar asta e o alegere inspirată: nu auzim mitul artistului, ci versiunea prietenului rămas în urmă.
Funcționează structura pe două planuri temporale?
Parțial. Și cred că merită despicat de ce.
Prietenii mei e, pentru mine, cel mai bun lucru pe care l-a scris Backman de la Scandalul încoace. Și comparația nu e întâmplătoare: sunt din nou adolescenți într-un oraș mic, înconjurați de adulți care fie nu pot, fie nu știu să-i protejeze. Cei patru nu sunt „copii simpatici cu probleme”, sunt copii care încasează. Violență domestică, sărăcie, abandon, părinți care se prăbușesc sub propriile probleme. Prietenia dintre ei nu e drăgălașă, e funcțională: în multe momente, e singura instituție care chiar îi protejează. Iar arta apare nu ca vocație nobilă, ci aproape ca metodă de supraviețuire — desenezi pentru că e unul dintre puținele locuri în care ceea ce ți se întâmplă poate fi transformat în altceva.
Planul prezent e mai slab. Louisa e construită după un tipar pe care Backman îl folosește de ani buni: tânăra furioasă, cu limbă ascuțită, cu inimă mare, care înjură ca să nu plângă. E simpatică, dar previzibilă. Drumul ei spre locul tabloului are momente excelente (scena în care încearcă să explice de ce contează cele trei siluete mi-a rămas în minte), însă e și punctat de dialoguri care par scrise ca să fie citate pe Instagram.
Ce salvează construcția e ideea din spate: cele două planuri nu se explică reciproc, se completează. Ted povestește ce s-a întâmplat, Louisa înțelege ce înseamnă. Iar tabloul rămâne, până la final, un obiect deschis – o pictură pe care nimeni nu o mai poate termina, fiindcă oamenii din colțul ei nu mai sunt toți. Asta e imaginea centrală a cărții și e, sincer, foarte bună.
Cum se leagă de „Ove” și de „Oameni anxioși”
Dacă ați citit Un bărbat pe nume Ove, știți mecanismul: un personaj care pare insuportabil, un trecut care explică totul, o comunitate improbabilă care se lipește de el. Prietenii mei păstrează mecanismul, dar îl mută de la un bărbat în vârstă la un grup de copii, iar mutarea asta schimbă temperatura. La Ove, tragedia era deja consumată, o citeai ca pe o rană veche. Aici, tragedia e în desfășurare, iar asta face cartea mai greu de citit pe alocuri. Nu e „feel-good”, deși ambalajul sugerează că ar fi. Aveți recenzia mea la „Un bărbat pe nume Ove” dacă vreți comparația completă.
Cu Oameni anxioși relația e alta. Acolo, Backman se juca cu o structură aproape de comedie de erori: un jaf ratat, o vizionare de apartament, un narator care întârzie intenționat informația ca să vă păcălească. Era un roman construit pe truc. Prietenii mei renunță la truc și mizează pe emoție directă, ceea ce e mai riscant. Când merge, te dărâmă. Când nu merge, se vede sfoara. Dacă v-a plăcut jonglarea din „Oameni anxioși”, aici o să vă lipsească.
Ce m-a enervat
Insistența. Backman are o problemă veche, iar în cartea asta o are în varianta agravată: nu are încredere că ați priceput. Scrie o scenă perfectă, apoi adaugă un paragraf care vă explică de ce a fost perfectă. Repetă formulări-cheie despre prietenie și artă până când, din propoziții frumoase, devin sloganuri. Am numărat cel puțin trei momente în care am zis cu voce tare „da, am înțeles, mergi mai departe”.
A doua rezervă: lungimea. Romanul are aproape cinci sute de pagini și cred că ar fi fost un roman mai puternic cu o sută sau două mai puțin. Secțiunile din prezent se lungesc, drumul Louisei are ocoluri care nu adaugă nimic, iar câteva personaje secundare există doar ca să livreze câte o replică memorabilă și să dispară.
A treia, cea mai discutabilă: sentimentalismul. Am văzut cititori care spun că Backman a forțat aici profunzimea și a ratat-o. Nu sunt complet de acord – finalul m-a prins, recunosc – dar înțeleg perfect reproșul. E o carte care vă cere să plângeți și vă spune și când. Pe mine mă deranjează mai puțin la Backman decât la alții, fiindcă el chiar crede ce scrie. Dar dacă aveți alergie la manipulare emoțională declarată, evitați.
Pentru cine e cartea
Pentru cititorii care au trecut deja prin cele zece titluri Backman traduse la noi și vor să vadă unde a ajuns autorul. Prietenii mei e mai întunecată decât cărțile cu bătrâni morocănoși și, în același timp, mai ambițioasă: încearcă să spună ceva despre prietenie, artă și despre felul în care niște copii ajung să se țină unii pe alții în viață atunci când adulții din jur nu reușesc. E și pentru adolescenți de la cincisprezece ani în sus, cu avertismentul că violența din familie nu rămâne în afara cadrului. Dar poate mai ales pentru oricine a avut, la paisprezece ani, un loc al lui — un dig, o scară de bloc, un teren de fotbal — unde se ducea ca să nu fie acasă.
Dacă n-ați mai citit Backman, n-aș începe neapărat de aici. Un bărbat pe nume Ove e o introducere mai bună în felul lui de a scrie: mai scurtă, mai strânsă și mai puțin apăsată de propriile mecanisme. Iar dacă vreți doar o lectură ușoară de vacanță, coperta și căldura obișnuită a lui Backman pot induce în eroare. În spatele lor e o carte despre copii pe care adulții îi lasă, în repetate rânduri, să se descurce singuri.
Prietenii mei e, pentru mine, cel mai bun Backman din ultimii ani tocmai în momentele în care uită să scrie „ca Backman”: când renunță la replica pregătită să fie citată, la emoția subliniată încă o dată și are suficientă încredere în cei patru adolescenți încât să-i lase pur și simplu să existe pe pagină. Restul e meserie — multă, eficientă și, pe aproape cinci sute de pagini, uneori obositoare. Dar când cartea tace puțin și îi lasă pe ei să vorbească, e foarte bună.
