„Oscar și Tanti Roz” e una dintre cărțile pe care le-am amânat ani la rând, din motivul cel mai prostesc cu putință: știam subiectul. Un copil de zece ani, leucemie, spital, scrisori către Dumnezeu. Mi se părea că am citit-o deja, prin osmoză, din ce povestea toată lumea despre ea. Când am deschis-o, în sfârșit, mi-am dat seama că mă așteptam la o carte lacrimogenă și am primit, în bună parte, o carte obraznică.
Asta e prima surpriză: Oscar nu e un îngeraș. E un puști sarcastic, enervat pe adulții din jur, cu un vocabular pe care spitalul i l-a dat mai repede decât școala.
Despre ce e, de fapt, „Oscar și Tanti Roz”
Oscar și Tanti Roz e un roman scurt — se citește într-o după-amiază lungă — construit integral din scrisorile pe care Oscar i le scrie lui Dumnezeu. Băiatul e internat într-un spital de copii, tratamentele n-au mers, iar medicii și părinții au ajuns în faza în care nu mai știu cum să-l privească în ochi. Tatăl și mama intră în salon, zâmbesc tâmp și pleacă repede. Doctorul Düsseldorf are brusc un aer vinovat. Oscar înțelege tot exact din felul în care ceilalți evită să-i spună ceva.
Singura persoană care îi vorbește normal e Mamie-Rose, Tanti Roz, o voluntară în halat roz care îi servește povești extravagante despre trecutul ei de luptătoare de wrestling. Minte, evident. Dar minte în folosul lui, iar minciunile ei au mai mult adevăr decât toate încurajările prudente ale adulților responsabili.
Ea îi propune un joc: fiecare zi rămasă să fie socotită drept zece ani de viață. Așa, în douăsprezece zile, Oscar trece prin adolescență, se îndrăgostește, se „căsătorește” cu Peggy Blue, fata cu pielea albăstruie din salonul vecin, are crize de gelozie, trece prin criza vârstei mijlocii, devine bătrân, obosește. E o convenție simplă și teribil de eficientă: Schmitt reușește să scrie o biografie completă în o sută și ceva de pagini.
Ce funcționează
Vocea lui Oscar. Toată cartea stă sau cade pe ea, iar Schmitt o nimerește: copilul scrie cu greșeli de logică adultă, cu glume proaste, cu accese de furie urmate imediat de altă bucurie. Scrisorile încep cu formule de politețe pe care le învață de la Tanti Roz și se termină în reproșuri directe: dacă exiști, fă ceva. Umorul e cel care ține cartea pe linia de plutire — fără el, ar fi fost melodramă pură.
Apoi, onestitatea față de adulți. Părinții lui Oscar nu sunt oameni răi, sunt oameni care nu fac față. Scena în care el îi aude vorbind pe hol și înțelege că l-au scos deja din socoteli e, pentru mine, cea mai dură din carte — mai dură decât orice se întâmplă în salon. Schmitt nu-i condamnă, dar nici nu-i scuză prea repede.
Și, ciudat pentru o carte cu scrisori către Dumnezeu, nu e deloc o carte bisericoasă. Dumnezeu e aici un destinatar, nu o soluție. Tanti Roz îl convinge pe Oscar să scrie nu ca să primească un miracol, ci ca să aibă cui spune lucrurile pe care nu le poate spune nimănui. Funcționează ca terapie, nu ca teologie.
Unde am ezitat
Vă spun sincer: există momente în care simt mâna autorului pe umărul meu, apăsând. Câteva replici sunt scrise ca să fie subliniate cu creionul — aforisme despre viață și moarte care sună prea rotund pentru un copil de zece ani, oricât de precoce. Schmitt e dramaturg, iar uneori se vede: construiește replica finală de scenă și apoi trage cortina.
A doua rezervă ține de doza de dulceață. Cartea are un final pe care nu-l stric aici, dar care e, tonal, exact ce vă așteptați. Unii cititori îl găsesc senin, alții îl găsesc confortabil. Eu am fost undeva la mijloc. Dacă aveți alergie la emoție livrată cu instrucțiuni de utilizare, cartea asta o să vă pară manipulatoare pe alocuri. Nu veți greși complet.
A treia: tocmai pentru că e scurtă și limpede, cartea a devenit lectură recomandată și citată până la tocire. Riscul e să o citiți deja știind ce „trebuie” să simțiți. Eu aș recomanda să o deschideți fără să vă uitați la citatele de pe internet.
Pentru cine e
Pentru cititorii care vor o carte scurtă, puternică și cinstită despre boală și despre cum se poartă oamenii în jurul unui muribund. E potrivită și pentru adolescenți de la doisprezece-treisprezece ani în sus, cu precizarea că nu e o carte „pentru copii” doar fiindcă protagonistul e copil. Și e, cred, o lectură utilă pentru oricine a avut pe cineva în spital și nu a știut ce să spună la vizită.
Dacă vă atrage zona asta — cărți mici care lovesc tare — v-aș trimite și spre lista mea de cărți sub 200 de pagini pentru când nu mai poți citi nimic. Iar dacă vreți o altă poveste despre un copil care se uită la lume dintr-un unghi pe care adulții îl evită, „Minunea” de R.J. Palacio merge bine în continuare, deși e mai luminoasă.
„Oscar și Tanti Roz” nu e o carte despre moarte, în ciuda ambalajului. E despre cât de mult contează să existe un singur om care îți vorbește ca unui om întreg, până la capăt. Iar asta, din fericire, nu ține de spital.
