Există cărți pe care nu le-am citit, ci le-am „făcut”. Moromeții e cazul clasic: comentariu, caracterizarea lui Ilie Moromete, scena cinei, fraza de final învățată pe de rost. Dacă te-ai fi oprit atunci și m-ai fi întrebat despre ce e romanul, aș fi spus „despre destrămarea familiei țărănești” și aș fi trecut mai departe, mulțumit de mine.
Recitit la treizeci și ceva de ani, cu chirie, rate și conversații incomode cu propriii părinți în spate, romanul arată complet altfel. Nu e o frescă a satului. E o carte despre bani, despre autoritate care se erodează și despre o familie în care nimeni nu spune direct ce vrea. Iar tatăl, personajul pe care manualul îl ambalează în „ironie și înțelepciune”, e de fapt un om care amână.
Contextul pe care nu ni l-a explicat nimeni la 17 ani
Preda publică primul volum în 1955, iar al doilea abia în 1967 — doisprezece ani distanță, în care a mai scris alte două romane. Împreună, cele două volume înseamnă aproape o mie de pagini și vreo douăzeci de ani din viața unei familii din Siliștea-Gumești, județul Teleorman. Adică exact satul în care s-a născut autorul.
Și aici vine detaliul biografic care schimbă tot. Marin Preda e fiul Joiței Preda și al lui Tudor Călărașu, dintr-o a doua căsătorie nelegalizată intenționat, ca fiecare dintre ei să-și păstreze lotul de pământ. Tatăl avea din prima căsătorie trei băieți — Ilie, Gheorghe și Ion —, care devin în roman Paraschiv, Achim și Nilă. Mama avea două fete, care devin Tita și Ilinca. Tudor Călărașu e prototipul lui Ilie Moromete.
Cu alte cuvinte, conflictul central al romanului — copiii din prima căsătorie contra copiilor din a doua, pe fondul unei familii lipite cu pământ, nu cu acte — nu e o construcție literară. E o rană pe care autorul a purtat-o de acasă. Când știi asta, scena mesei nu mai e „o scenă antologică”. E o amintire.
Masa: o fotografie a puterii
Familia mănâncă afară, în tindă, la o masă joasă și rotundă, pe scăunele cât palma. Moromete stă deasupra tuturor, în pragul odăii. Nu e un detaliu de decor: e organigrama familiei, redată din unghiuri și centimetri. Toți sunt jos, el e sus, iar ceilalți nu știu niciodată la ce se gândește cu adevărat.
Asta e marea descoperire a recitirii: tăcerea lui Moromete nu e profunzime, e tehnică de supraviețuire. Atâta timp cât nimeni nu știe ce are de gând, nimeni nu-i poate contesta deciziile. Ironia lui — pe care în liceu o citeam ca pe umor țărănesc simpatic — e în egală măsură armă și scut. Când răspunde pieziș, nu glumește: câștigă timp.
La fel de revelatoare e deschiderea romanului: familia se întoarce de la câmp, Paraschiv se culcă gemând pe prispă, Nilă geme și mai tare în casă, Achim se ascunde în ieslea cailor, fetele o șterg la gârlă. Trei băieți în putere care mimează epuizarea în fața tatălui. Nu e lene, e protest. Doar că e un protest care nu se poate rosti, pentru că într-o astfel de familie nu se contrazice tatăl — se boicotează munca.
Poiana lui Iocan: singurul loc în care Moromete e fericit
Duminica, în fața fierăriei lui Iocan, bărbații din sat se adună să citească ziarul și să comenteze politica. Moromete, Cocoșilă și Dumitru al lui Nae sunt cei mai vorbăreți. Fiecare are abonamentul lui — Moromete la „Mișcarea”, Iocan la „Curentul”, Cocoșilă la „Dimineața”.
Paradoxul e cât se poate de contemporan: omul care acasă nu explică nimic nimănui, în poiană vorbește o oră despre guvern, cu plăcerea pură a unui spectacol de duminică. Acolo e ascultat, acolo e inteligent, acolo are public. Acasă e doar autoritatea care trebuie să găsească bani de fonciire.
Și mai crud: fuga băieților se pune la cale exact în timpul acesta. Catrina e la biserică, Ilie e în poiană, cu ziarul în mână, iar în curte se ține o ședință de familie fără el. Preda nu subliniază ironia, o lasă să lucreze singură.
Banii, marele personaj negru al cărții
Dacă e un lucru pe care fișa de bac îl ratează complet, acela e presiunea financiară. Datoriile la bancă, fonciirea pe care vine s-o ceară agentul fiscal Jupuitu, zestrea fetelor, oile, caii — totul se învârte în jurul unei aritmetici care nu iese. Moromete trebuie să facă rost de bani fără să vândă pământ, pentru că pământul e singura garanție că rămâne cine e. Așa ajunge să vândă salcâmul din curte lui Tudor Bălosu.
Tăierea salcâmului e, la recitire, mai dureroasă decât orice replică. Nu pentru simbolistica lui (arborele ca axă a lumii, cum se spune în comentarii), ci pentru lucrul foarte concret: e prima piesă din avere care pleacă. Pe urmă pleacă restul.
Iar băieții mari fac o socoteală pe care, sincer, o înțeleg. Ei muncesc un pământ care nu se știe al cui va fi, în timp ce o parte din avere se pregătește ca zestre pentru surorile vitrege. Achim pleacă la București cu învoirea tatălui, ca să vândă lâna și laptele oilor; Nilă și Paraschiv fug după aceea, cu caii și cu o parte din zestre. E o trădare, da. Dar e și consecința logică a unei familii în care problema banilor nu s-a discutat niciodată deschis.
Șapte adevăruri despre tăcerea dintre tată și fiu
- Tăcerea nu e înțelepciune, e putere. Cât timp ceilalți nu știu ce gândește Moromete, nimeni nu-i poate demonta planul. Un tată care nu explică nu poate fi contrazis.
- Autoritatea ține exact cât ține averea. Fiecare pogon vândut, fiecare salcâm tăiat îi mai ia un centimetru din pragul pe care stă la masă. Respectul din familia asta are un curs de schimb.
- Nimeni nu întreabă direct nimic. Toate conflictele majore se poartă prin aluzii, prin ce nu se spune la masă, prin gemete pe prispă. Cearta deschisă ar fi fost mai puțin distructivă decât anii de subînțelesuri.
- Copiii nu fug de tată, fug de o socoteală. Plecarea la București nu e revoltă adolescentină, e un calcul economic. Pentru ei, orașul înseamnă bani care se văd, nu recolte care se așteaptă.
- Școala e singura ieșire, și se plătește cu pământ. Niculae, mezinul, se chinuie cu oile — Bisisica, oaia neastâmpărată, devine emblema umilinței lui — în loc să meargă la clasă. Până la urmă, taxele lui vin din același loc din care vin toate: din vânzare.
- Ironia îi ține pe ceilalți la distanță, inclusiv pe cei pe care îi iubești. Moromete e cel mai amuzant om din sat și cel mai singur om din propria curte. Niciun personaj nu apucă să aibă cu el o conversație în care să spună ce simte.
- Tăcerea se moștenește. Niculae, cel care suferă cel mai tare din cauza tatălui, ajunge în volumul al doilea să se poarte cu aceeași rigiditate, doar că în numele altei ideologii. Nu se rupe lanțul; se schimbă doar vocabularul.
Rezerva onestă: volumul al doilea e o altă carte
Moromeții II nu e continuarea volumului întâi, e un roman diferit care împarte cu primul doar satul. Se schimbă structura, tehnica narativă, ritmul. Personajul principal nu mai e Ilie Moromete, ci satul ca entitate colectivă, prins între reforma agrară din 1945 și colectivizarea de după 1949. Aici trebuie să fiu sincer.
Consecința e că multe pagini se duc în ședințe, comitete, alegeri de președinte al gospodăriei colective, în cariera lui Niculae ca activist de partid, în iubirea târzie a lui Moromete pentru Fica. Sunt prea multe planuri deschise deodată, iar tensiunea aceea uscată din volumul întâi — unde totul se juca într-o replică la masă — se diluează. Cunosc cititori care au abandonat pe la jumătate și îi înțeleg perfect.
În același timp, cine rezistă primește ceva ce volumul întâi nu putea da: confruntarea frontală dintre tată și fiu, în care Moromete apără proprietatea și libertatea de a hotărî singur, iar Niculae argumentează necesitatea transformării socialiste. Două lumi care nu au cum să se întâlnească. Faptul că Preda a putut publica, în 1967, una dintre cele mai sceptice priviri asupra primilor ani de după 1944 rămâne remarcabil.
Atenție, urmează un spoiler pentru finalul volumului al doilea. Împăcarea dintre cei doi există, dar vine după ce Niculae ajunge inginer horticol, iar Moromete își trăiește ultimii ani în singurătate și tăcere — și se petrece în visul băiatului. Nu în realitate. Preda refuză, până la capăt, să le dea acea conversație. Dacă vrei să știi de ce cartea asta doare, e exact aici.
Fraza pe care Preda a rescris-o
Un detaliu care mi-a schimbat complet felul de a privi romanul: incipitul celebru nu a sunat dintotdeauna așa cum îl știm. În prima ediție, din 1955, Preda scria că „timpul era foarte răbdător cu oamenii”; formula devenită celebră, „timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare”, este rezultatul unei revizuiri ulterioare. Și finalul a fost rescris. În 1955 era mult mai lung și mai explicativ: gospodăria țărănească continua să se ruineze, Moromete intra într-o lungă stare depresivă, iar peste trei ani urma să izbucnească războiul. În edițiile târzii, Preda elimină explicațiile și lasă aproape numai verdictul: „Timpul nu mai avea răbdare”.
Preda a lucrat la cartea asta decenii. Au existat paisprezece ediții antume ale primului volum, între 1955 și 1979, și cinci ale celui de-al doilea. Fraza pe care am învățat-o mecanic la școală e, de fapt, rezultatul a douăzeci de ani de cizelare a unui scriitor care nu s-a putut desprinde de propria familie.
Cine e Moromete, până la urmă
Nicolae Manolescu îl numește „cel din urmă țăran”, văzând în Moromete reprezentantul unei lumi ale cărei valori sunt împinse în afara istoriei. E o formulă bună, dar după recitire aș adăuga ceva mai puțin maiestuos: Moromete e un om care a crezut că are timp. Timp să le explice băieților, timp să facă rost de bani, timp să-și pună în ordine lumea. Toată cartea e despre ce se întâmplă cu un om căruia i se retrage, încet, resursa asta.
Dacă vrei un reper vizual, ecranizarea lui Stere Gulea din 1987, cu Victor Rebengiuc și Luminița Gheorghiu, rămâne una dintre cele mai bune adaptări din filmul românesc — Rebengiuc prinde exact amestecul de șiretenie și oboseală al personajului. A urmat Moromeții 2 (2018), cu Horațiu Mălăele, care adaptează volumul al doilea împreună cu Viața ca o pradă și cu publicistica autorului, și un al treilea film în 2024. Dar recomandarea mea e cartea întâi, filmul după.
Merită recitită?
Da, cu o condiție: să uiți tot ce ai învățat despre ea. Dacă o iei ca pe un roman contemporan despre o familie care se ceartă pe bani fără să pronunțe niciodată cuvântul „bani”, o să descoperi cea mai bună proză românească despre ce facem cu oamenii apropiați atunci când nu putem vorbi cu ei.
Dacă ai timp puțin, citește doar volumul întâi — e complet în sine și e capodopera. Dacă vrei imaginea integrală a felului în care istoria a demolat o lume, mergi mai departe, dar înarmat cu răbdare pentru ritmul lent al continuării.
Romanul circulă în ediții în două volume, ușor de găsit pe librarescu.ro, unele însoțite de referințe critice utile. Și, sincer, merită cumpărat în format tipărit: e genul de carte la care revii peste ani și în care subliniezi altceva de fiecare dată.
