Am recitit „Marea Monștrilor” de Rick Riordan într-o după-amiază, dintr-o singură bucată, și am ajuns la o concluzie care nu mă avantajează: cartea asta e mult mai isteață decât mi-o aminteam. Al doilea volum din „Percy Jackson și Olimpienii” are reputația de „continuare de tranziție”, adică volumul pe care îl citești repede ca să ajungi la ce urmează. Nu e chiar așa. E cea mai scurtă carte din serie și, în același timp, cea în care Riordan face prima mutare cu adevărat riscantă: îi dă eroului un frate de care eroului îi e rușine.
Despre ce e „Marea Monștrilor”
Percy e din nou la școală, din nou într-un an care merge prost, iar lucrurile se strică definitiv când află că pinul Thaliei — copacul care ține bariera magică în jurul Taberei Semizeilor — a fost otrăvit. Fără barieră, tabăra nu mai e un sanctuar, ci o pajiște deschisă plină de copii cu părinți divini și fără apărare. Singurul leac e Lâna de Aur, aflată pe o insulă din Marea Monștrilor, adică exact apele prin care a rătăcit Odiseu. Detaliul pe care draftul meu inițial îl avea greșit, și pe care mulți îl țin minte greșit: la Riordan, marea aceea nu mai e Mediterana. S-a mutat, odată cu restul civilizației occidentale, în Triunghiul Bermudelor. E genul de decizie care, în două fraze, spune tot despre cum funcționează seria.
Percy pleacă, firește, cu Annabeth, fiica Atenei, și cu Tyson, un ciclop uriaș și blând cu care s-a împrietenit la școală și despre care va afla, spre groaza lui, că e fratele lui vitreg. Grover, între timp, e prizonier în peștera unui ciclop mult mai puțin prietenos și apare în visele lui Percy în împrejurări din ce în ce mai jenante. Iar la capătul drumului stă Luke, cu o corabie de lux plină de monștri și un plan pe care Riordan îl lasă să crească încet, de la un volum la altul.
Ce funcționează foarte bine
Tyson. Fără el, cartea ar fi fost o vânătoare de comori simpatică și atât. Cu el, devine o poveste despre rușinea de a avea în familie pe cineva care nu arată bine în public. Percy nu e crud cu Tyson, e mai rău: e stânjenit. Îl ascunde, îl minimalizează, speră ca ceilalți să nu facă legătura. Riordan nu ține predici pe tema asta, doar îl lasă pe Tyson să fie exact ce e — bun, credincios, cu vocabular de copil de șase ani și cu forța unui utilaj de construcții — până când Percy se prăbușește singur sub greutatea propriului comportament. Pentru un copil de zece-doisprezece ani, asta e o lecție despre prejudecăți mai eficientă decât orice oră de dirigenție.
Apoi, Annabeth. Aici Riordan își face temele: episodul cu sirenele îi aparține ei, nu lui Percy, iar ce vrea ea cu adevărat — și ce vede în cântecul lor — e cea mai frumoasă pagină din carte. E primul moment în care Annabeth încetează să fie „prietena deșteaptă” și devine un personaj cu o rană proprie.
Și, ca să fiu corect cu mitologia: Caribda nu e un polip, e un vârtej care înghite corăbii de trei ori pe zi, iar Riordan o folosește exact așa, cu Percy manevrând o navă imposibilă printre ea și Scylla. Circe, hipocampii, taurii de aramă, Hermes apărând ca un tip normal cu un telefon și doi șerpi certăreți — repovestirile funcționează fiindcă autorul chiar cunoaște sursele și își permite să se joace cu ele. Dacă vă place ideea, am scris și despre alte repovestiri contemporane ale mitologiei grecești, unele pentru cititori considerabil mai mari.
Unde am scrâșnit
Structura e, recunosc, aceeași cu a primului volum: profeție, plecare, trei-patru confruntări pe drum, trădare, revelație finală. Dacă citiți volumele unul după altul, o să simțiți tiparul. Umorul lui Riordan e excelent în doze mici — titlurile capitolelor sunt o instituție în sine — dar uneori dezamorsează tensiunea exact când ar fi fost bine să lase groaza să respire puțin. Iar Clarisse, personajul pe care cartea îl reabilitează parțial, rămâne construită cam gros: ori latră, ori are un moment de noblețe, rareori ceva între.
O mică avertizare, fără detalii: ultimele zece pagini schimbă regulile seriei printr-o întorsătură pe care unii o consideră genială, alții o scurtătură. Eu sunt în prima tabără, dar înțeleg perfect cealaltă.
Pentru cine e cartea
Pentru copii de la nouă-zece ani în sus, pentru adolescenți care nu se lasă convinși ușor să citească și pentru adulți care vor două ore de vacanță mintală fără vinovăție. Nu e literatură care să vă schimbe viziunea despre lume, e ceva mai rar și mai util: o carte care îi face pe copii să caute singuri cine a fost Circe. Cu condiția să fi citit întâi „Hoțul de fulgere” — „Marea Monștrilor” nu funcționează ca volum independent.
Am dat cartea unui nepot care îmi jurase solemn că „nu citește cărți”. Mi-a înapoiat-o după patru zile cu o singură întrebare: „și a treia când o aduci?”.
Ediția românească a apărut la Editura Arthur, în cadrul seriei complete „Percy Jackson și Olimpienii”. Dacă tot sunteți pe zona de fantasy pentru cititori tineri, merită aruncată o privire și peste „Caraval” de Stephanie Garber — alt registru, aceeași poftă de joc.
Voi ce părere aveți despre Tyson? Am impresia că e personajul care împarte cititorii seriei în două tabere mai clar decât oricare altul.
