Ghidul nesimțitului este una dintre puținele cărți românești pe care le-am văzut citite în autobuz cu voce tare. Nu metaforic: un domn îi citea soției fragmente, râdeau amândoi, iar în jurul lor trei oameni vorbeau simultan la telefon pe difuzor. Cartea lui Radu Paraschivescu se autodemonstra în timp real, ceea ce e, probabil, cel mai bun review pe care îl poate primi un volum de umor.
Am recitit-o anul acesta, în bună parte fiindcă a apărut continuarea, și am vrut să văd dacă mai râd la aceleași pagini. Răspunsul scurt: da, dar nu la toate. Răspunsul lung e mai jos.
Ce este, de fapt, „Ghidul nesimțitului”
Ghidul nesimțitului a apărut în 2006 la Humanitas, în colecția „Râsul lumii”, și e greu de încadrat într-un raft. Nu e roman, nu e eseu, nu e chiar publicistică strânsă între coperți. Cel mai apropiat descriptor pe care l-am găsit, și la care subscriu, e „codul bunelor maniere citit în oglindă”: în loc să vă spună cum se ține furculița, cartea vă explică minuțios cum se ține scara blocului ostatică.
Structura e de taxonomie. Paraschivescu izolează specia, o descrie, îi inventariază habitatul și comportamentele. Nesimțitul apare în tren, la operă, în autobuz, în biserică, în parc, la coadă, în trafic — adică oriunde există doi oameni și un spațiu comun. Cartea nu se adresează nesimțitului (ideea că el ar cumpăra-o e în sine o glumă), ci celor care l-au întâlnit și n-au știut ce să facă.
Volumul vine cu un aparat de prestigiu care spune multe despre cum a fost gândit: un cuvânt de întâmpinare semnat de Andrei Pleșu și un prolog în versuri de Șerban Foarță. Adică, de la bun început, umorul ăsta a fost tratat ca literatură, nu ca marfă de gară. Pleșu are, în prefață, cea mai bună observație despre limitele proiectului: nesimțitul nu citește, deci cartea aproape sigur nu va ajunge la destinatarul ei teoretic. Rămâne, prin urmare, o consolare pentru victime. O consolare foarte bine scrisă.
Cine e nesimțitul lui Paraschivescu
Portretul-robot al cărții nu e mitocanul spectaculos, cel cu bâta și cu lanțul la gât. E ceva mai banal și mai greu de combătut: omul care a decis, tacit, că spațiul public e o prelungire a sufrageriei lui. Vecinul care găurește peretele duminică la șapte dimineața. Pasagerul care își pune bagajul pe scaunul liber și se uită prin tine. Șoferul care parchează pe trotuar pentru „două minute” care durează o oră. Individul care vorbește în sală, la film, exact la replica importantă.
Mecanismul pe care îl descrie autorul mi se pare partea cea mai valoroasă a cărții, dincolo de haz. Nesimțitul se hrănește din stinghereala celorlalți. Tăcerea noastră jenată nu e neutră — e combustibil. Fiecare dată când nu spunem nimic, el primește confirmarea că data viitoare poate mai mult. E o observație de sociologie de bloc, formulată însă cu economia unui om care a tradus multă literatură bună și știe că o frază scurtă lovește mai tare decât o demonstrație.
Tonul e ironic, nu furios, și asta salvează cartea. Paraschivescu nu urlă la cititor „uite în ce țară trăim”. Notează, cu o politețe ușor otrăvită, ca un entomolog care descrie o gânganie neplăcută fără să strâmbe din nas. Umorul lui vine din contrastul dintre limbajul îngrijit și materia descrisă: propoziții elegante despre oameni care scuipă semințe pe jos. Din asocierea asta iese tot comicul.
Unde umorul devine critică socială
Dacă ar fi doar un catalog de scene amuzante, cartea ar fi fost uitată demult. Ce o ține în viață e altceva: sub glume stă o teză destul de gravă despre societatea românească de după 1990. Nesimțirea nu e, la Paraschivescu, un defect individual, ci un mod de a ocupa lumea atunci când regulile comune s-au dizolvat și nimeni nu mai are autoritatea de a le reactiva. Nu e mojicie, e o filozofie practică: dacă nimeni nu mă oprește, înseamnă că am dreptate.
Capitolul despre nesimțiții VIP, în special despre politicieni, e cel mai expus. Și e locul unde am și eu o ezitare, pe care am întâlnit-o formulată și de alți cititori: la omul politic, granița dintre nesimțire și calcul rece e greu de trasat. Când un demnitar taie coada la aeroport, nu e neapărat bădăran — e cineva care își cunoaște foarte bine interesul și știe că nu va păți nimic. Categoria „nesimțit” devine, în cazul lui, prea generoasă: îl face mai simpatic decât merită.
Ce nu îmbătrânește bine
Recitită azi, cartea are două-trei probleme pe care merită să le spun, altfel recenzia asta ar fi doar pupat-piața-independenței.
Prima: unele referințe sunt prinse în chihlimbarul anilor 2000. Cel mai simpatic exemplu e chiar titlul unui capitol: „Telefonul mobil, zis și celular, zis și portabil”. Mai încolo vin „Cu nesimțitul la televizor”, „Nesimțitul moderator” și „Nesimțitul răsfățat în mass-media” — o lume în care televiziunea încă ocupa locul pe care astăzi îl împărțim între TikTok, Facebook, YouTube și restul internetului. Nu e un păcat, e destinul oricărei cărți de moravuri; dar face ca râsul să vină, pe alocuri, cu o secundă de întârziere și cu o notă de subsol mentală. Paraschivescu însuși avea să spună, douăzeci de ani mai târziu, că vechiul Ghid „ar putea fi actualizat anual”.
A doua: „Decalogul nesimțitului”, secțiunea care ar trebui să fie punctul culminant, e scrisă într-un registru prea cult pentru presupusul destinatar. Cuvinte ca „egocentric”, „non-valori”, „de plano” nu ajung la omul pe care îl descriu. Paradoxul apare, într-o formă ușor diferită, și în prefața lui Andrei Pleșu: cartea îi pune nesimțitului în față o oglindă, dar nu există nici o garanție că acesta va vedea în ea ceva în neregulă. Aici gluma se cam mușcă de coadă: satira eficientă are nevoie, măcar uneori, de o țintă care să se recunoască, iar ținta lui Paraschivescu probabil că nici nu deschide cartea.
A treia, cea mai importantă pentru mine: cartea se citește excelent în reprize scurte și obositor pe nerăsuflate. E construită din bucăți, iar bucățile au aceeași turație. După patruzeci de pagini, mecanismul se vede: portret, exemplu, poantă finală. Sfatul meu practic e să o țineți pe noptieră și să citiți cinci pagini pe seară, ca pe o rubrică de ziar. Așa e savuroasă. Citită într-o după-amiază, devine un lung oftat. E același tip de carte ca acelea din lista mea de volume sub 200 de pagini pentru când nu mai poți citi nimic: scurtă, dar nu de înghițit dintr-o dată.
„Noul ghid al nesimțitului” – ce s-a schimbat în douăzeci de ani
La Humanitas a apărut Noul ghid al nesimțitului (după 20 de ani), o ediție de circa 248 de pagini. Nu e o reeditare cu prefață nouă, e o carte scrisă de la capăt, iar diferența de concept o explică autorul însuși mai bine decât aș putea-o formula eu.
Prima carte, spune Paraschivescu într-un interviu, aproape că s-a scris fără documentare: nesimțitul venea singur, bătea în perete, în ușă, în fereastră, îl auzeai hăulind la etajul de deasupra. Era un tablou al microcosmosului locativ — scară, bloc, cvartal. La a doua, mărturisește că a mărit unghiul. Iar unghiul mărit înseamnă politică, fotbal, sala de spectacole, studioul de televiziune, metroul, strada. Nesimțirea nu mai e un colorant local, e un limbaj public: înjurătura care ține loc de argument, paharul cu apă aruncat în figură ca răspuns la o întrebare, scandarea obscenă, găselnița rasistă. Formularea din prezentarea cărții — cronica unei vieți punctate de răcnete și dispreț — nu mai sună deloc a comedie ușoară.
Asta e schimbarea reală dintre cele două volume, și cred că e schimbarea din țară, nu doar din carte. În 2006, nesimțitul era o pacoste de vecinătate. Azi are microfon, cont și audiență. Autorul dă un exemplu care mi s-a lipit de minte: stă în metrou și citește, iar cineva de lângă el ascultă TikTok la volum maxim. Îl întreabă politicos: „Nu vă deranjez?”. Celălalt răspunde senin: „Nu, nicio problemă.” Zgomotul, spune Paraschivescu, îl face pe celălalt să te locuiască; ca să-ți recapeți viața, trebuie să pleci tu de acolo — și, în felul ăsta, el a câștigat. Tot el zice, cu o resemnare comică, că visul lui e să aibă un metrou al lui.
Al doilea volum e mai negru și, pe alocuri, mai puțin amuzant. Pitorescul se îneacă uneori în abjecție, iar râsul îngheață pe buze. Nu e un reproș — e consecința logică a lărgirii cadrului. Când treci de la vecinul cu bormașina la omul care ia cuvântul în direct, gluma își pierde inocența.
Cui îi recomand cartea (și cui nu)
Vă spun sincer: Ghidul nesimțitului nu e cea mai bună carte a lui Radu Paraschivescu. E, în schimb, cea mai contagioasă. E cartea pe care o dați mai departe, din care citiți cu voce tare la o masă cu prieteni și după care fiecare începe să povestească propriul lui nesimțit. Are exact calitatea asta de declanșator social, rară și subestimată.
O recomand dacă vă place umorul cu frază îngrijită, dacă vă amuză observația de moravuri și dacă aveți răbdare cu o carte care nu are intrigă și nu merge nicăieri anume. O recomand mai ales ca lectură de respiro, între două cărți grele.
Nu o luați dacă vă așteptați la satiră cu colți, de tipul celei care schimbă ceva. Nu schimbă nimic și nici nu pretinde. Și nu o luați dacă vă enervează comicul de listă: e o carte construită pe enumerare, iar enumerarea are, inevitabil, pasaje mai slabe.
Iar dacă tot le cumpărați, luați-le pe amândouă și citiți-le în ordine. Diferența dintre Ghidul nesimțitului din 2006 și Noul ghid al nesimțitului de azi e cel mai onest barometru social pe care l-am citit în ultima vreme — și, din păcate, arată în sus.
