Cărțile melancolice nu sunt același lucru cu cărțile deprimante, iar confuzia asta a stricat multe seri de octombrie. Melancolia are un soi de dulceață a ei: te lasă cu ochii în ceașcă zece minute după ce ai închis cartea, dar nu te apasă pe piept. Depresia literară, în schimb, te trimite direct la telefon, să te speli de ea cu un video oarecare.
Am scris deja despre cărți scurte pentru când nu mai poți citi nimic, dar lista de față e opusul: romane care cer timp și lumină puțină. Toate sunt traduceri, toate sunt mai degrabă introspective decât sumbre, și pentru fiecare am încercat să spun exact ce fel de tristețe vă așteaptă. Pentru că „carte tristă” e o etichetă inutilă. Regretul unui om care și-a ratat viața din politețe nu seamănă deloc cu doliul după un prieten mort la nouăsprezece ani.
7 cărți melancolice, fiecare cu tonul ei
1. Rămășițele zilei — Kazuo Ishiguro
Dacă ar fi să aleg o singură carte din listă, ar fi Rămășițele zilei. Stevens, majordom la Darlington Hall, o casă mare de lângă Oxford, pleacă în 1956 într-o scurtă călătorie ca să viziteze o fostă colegă. Atât se întâmplă la suprafață. Dedesubt, memoria lui reface anii 1920 și 1930, când a fost atât de ocupat să fie un majordom desăvârșit încât a trecut senin pe lângă tot ce conta: politica pe care o servea fără să o înțeleagă, tatăl lui pe moarte, și femeia din casă pe care a iubit-o fără să-și recunoască vreodată sentimentul, nici măcar sieși.
Tonul melancoliei: regret ireparabil, servit cu o politețe impecabilă. Ishiguro nu vă spune niciodată direct că Stevens și-a ratat viața; vă lasă să deduceți asta din felul în care omul se corectează singur în mijlocul unei fraze. Chicago Tribune a numit-o „o operă de o tristețe inefabilă, o tragedie rescrisă sub forma unei comedii de moravuri” — e cea mai bună descriere pe care am citit-o.
Cartea a luat Booker Prize în 1989, iar Ishiguro a primit Nobelul pentru literatură în 2017. În română a apărut la Polirom, în traducerea lui Radu Paraschivescu. Există și ecranizarea din 1993, cu Anthony Hopkins și Emma Thompson — foarte bună, dar vedeți-o după.
2. Pădurea norvegiană — Haruki Murakami
Pădurea norvegiană e romanul cu care Murakami a devenit un fenomen comercial în Japonia — Publishers Weekly nota că s-au vândut acolo peste patru milioane de exemplare — și, paradoxal, e cel mai puțin „murakamian” dintre romanele lui: nicio pisică vorbitoare, nicio lume paralelă. Toru Watanabe aude într-un avion melodia „Norwegian Wood” a Beatles-ilor și se prăbușește, pentru câteva sute de pagini, în amintirea anilor de facultate: Naoko, fragilă și greu de atins, Midori, vie și obositor de directă, și sinuciderea unui prieten comun, care planează peste tot restul.
Tonul melancoliei: doliu tăcut, amestecat cu dorință. E o carte despre cum se poartă moartea la nouăsprezece ani — nu cu bocete, ci cu tăceri lungi, plimbări prin Tokio noaptea și sex care nu rezolvă nimic. Vă avertizez cinstit: sunt pasaje despre suicid și despre boală psihică tratate fără menajamente. Nu e lectura potrivită dacă tocmai treceți printr-o perioadă proastă.
Ediția românească e la Polirom, în traducerea Angelei Hondru, direct din japoneză — ceea ce se simte în ritmul frazei. Originalul e din 1987.
3. Vânătorii de zmeie — Khaled Hosseini
Vânătorii de zmeie e cartea pe care mulți o țin minte ca fiind „despre Afganistan”, când de fapt e despre un act de lașitate care durează douăzeci de ani. Amir, băiat dintr-o familie înstărită din Kabul, asistă la ceva pe care ar fi putut să-l oprească și nu-l oprește. Restul vieții lui — fuga din țară, America, întoarcerea într-un Afganistan de nerecunoscut — se învârte în jurul acelei clipe.
Tonul melancoliei: vinovăție care cere ispășire. E singura carte din listă care chiar merge spre reparație: imaginea finală, cu Amir și cu Sohrab înălțând iar zmeie pe cerul albastru, e o victorie asupra monștrilor interiori, nu o mângâiere ieftină.
Rezerva mea: Hosseini forțează uneori coincidențele, iar ultima treime are întorsături care sună a scenariu de film. Dacă sunteți sensibili la melodramă, o să scrâșniți de două-trei ori. În rest, puține cărți m-au ținut atât de bine în priză. Ediția românească e la Niculescu, în traducerea Mihaelei S. Oprea-Aron, cu mai multe reeditări, ultima în 2020.
4. Splendida cetate a celor o mie de sori — Khaled Hosseini
Da, același autor, de două ori. O fac conștient, pentru că Splendida cetate a celor o mie de sori are cu totul alt registru emoțional decât Vânătorii de zmeie, deși vine din același Kabul. Aici e vorba de două femei, Mariam și Laila, aruncate de istorie în aceeași casă și în aceeași căsnicie nefericită, care ajung, încet, să se apere una pe alta.
Tonul melancoliei: abandon și maturizare forțată prin suferință. Mariam e un copil nedorit care învață devreme că nu are dreptul să ceară nimic, iar lucrul care m-a marcat nu e violența din carte, ci resemnarea. E un roman despre pierderea identității și despre o prietenie care merge până la sacrificiul suprem, cu un oraș care se încăpățânează să renască în fundal.
A stat pe primul loc în lista de bestselleruri The New York Times Book Review și a fost tradus în peste 35 de limbi. Am scris despre el pe larg în recenzia „Splendida cetate a celor o mie de sori”. Ediția românească e la Niculescu, în traducerea Crenguței Năpristoc.
5. Toată lumina pe care nu o putem vedea — Anthony Doerr
Toată lumina pe care nu o putem vedea alternează două fire: Marie-Laure, o fată oarbă care fuge din Paris la unchiul ei, în Saint-Malo, după invazia germană, și Werner, un băiat german orfan, atât de bun cu radiourile încât armata îl ia și îl folosește. Capitolele sunt scurte, uneori de două pagini, ceea ce face din ea cea mai ușor de citit carte de pe listă în ciuda subiectului.
Tonul melancoliei: doliu tăcut și o speranță foarte fragilă. Doerr nu insistă pe ororile războiului; insistă pe lucrurile mici care supraviețuiesc lângă ele — o machetă de lemn a unui oraș, o voce la radio, o melodie transmisă noaptea. De aici și titlul: toată lumina pe care n-o vedem, dar care e acolo, pe frecvențe.
A luat Pulitzerul în 2015 și a fost finalistă la National Book Award. În română a apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Iuliei Gorzo. Detalii și rezerve, în recenzia romanului lui Anthony Doerr.
6. Stoner — John Williams
Aici intrăm în zona în care melancolia nu mai are nicio scuză exterioară: nu e război, nu e dictatură, nu e nimic. Stoner e povestea unui fiu de fermieri americani care ajunge, aproape din întâmplare, profesor de literatură engleză, are o căsnicie ratată, o iubire scurtă, câteva umilințe administrative și moare. Cam asta e toată intriga. Romanul a apărut în 1965, a trecut aproape neobservat și a fost redescoperit abia peste patruzeci de ani, când a devenit un fenomen european.
Tonul melancoliei: o viață obișnuită privită fără cruzime și fără consolare. Nu e o carte care plânge; e o carte care constată. Ciudățenia ei e că, deși pare deprimantă în rezumat, te lasă cu o demnitate stranie — omul acesta a iubit o singură meserie și a făcut-o bine, iar asta pare, la final, să fi fost destul.
E cartea pe care i-aș da-o cuiva care crede că literatura are nevoie de evenimente ca să fie mare. Ediția românească a apărut la Polirom.
7. Acolo unde cântă racii — Delia Owens
Închei cu singura carte de pe listă în care melancolia e, măcar parțial, o alegere. Acolo unde cântă racii o urmărește pe Kya, „fata din mlaștină”, abandonată pe rând de toți membrii familiei și crescută practic singură în mlaștinile din Carolina de Nord, într-un decor pe care Delia Owens — zoolog de meserie — îl descrie cu o precizie de naturalist.
Tonul melancoliei: singurătate aleasă, după ce a fost mai întâi impusă. Kya învață să prefere scoicile și păsările oamenilor care pleacă, iar romanul e foarte bun exact acolo: în felul în care izolarea devine, treptat, o formă de siguranță.
Partea de mister judiciar mi s-a părut cea mai slabă, un fel de schelă comercială pusă în jurul unei cărți care n-avea nevoie de ea. Dar pentru o seară de noiembrie, cu ploaie afară, funcționează impecabil. A apărut la Pandora M, în traducerea lui Bogdan Perdivară; avem și o recenzie a romanului Deliei Owens, dacă vreți discuția pe îndelete.
Cum alegeți dintre aceste cărți triste de citit
Dacă e să le ordonez după intensitate, nu după valoare, aș spune așa:
- Cea mai blândă: Acolo unde cântă racii. Are natură, are ritm, are mister. Melancolia vine în valuri, nu constant.
- Cea mai rafinată: Rămășițele zilei. Vă strecoară tristețea pe sub ușă, politicos, și o observați abia la final.
- Cea mai dură: Pădurea norvegiană. Nu o începeți într-o perioadă fragilă, vorbesc serios.
- Cele mai ușor de citit pe fragmente: Toată lumina pe care nu o putem vedea, datorită capitolelor scurte, și Vânătorii de zmeie.
- Cea pe care o țineți pentru când aveți răbdare: Stoner.
Ce n-am pus pe listă și de ce
Am lăsat afară cărțile care mie mi se par triste fără să ofere nimic în schimb — există un întreg raft de romane care confundă suferința cu profunzimea. Am lăsat afară și clasicii românești, pentru că merită o listă separată; deocamdată, dacă vreți melancolie autohtonă, tăcerea dintre Ilie Moromete și fiul lui face cât zece romane triste traduse.
Lecturile introspective de toamnă au, cred, o singură regulă: citiți-le lent. Toate cele șapte de mai sus se strică dacă le înghițiți într-un weekend. Sunt făcute pentru douăzeci-treizeci de pagini pe seară, cu lampa aprinsă doar într-un colț și cu telefonul în altă cameră.
Iar dacă aveți un titlu melancolic pe care l-ați citit anul acesta și care v-a rămas în cap săptămâni întregi, scrieți-mi-l. Lista asta are exact șapte locuri, dar toamna e lungă.
