Cele mai bune cărți de Radu Paraschivescu au un efect ciudat: râzi două pagini, iar la a treia te oprești pentru că îți dai seama că ești chiar tu personajul. E genul de umor care nu vine din glume, ci din observație — din felul în care vorbim la ghișeu, cum parcăm, cum ne certăm pe grupurile de bloc și cum ne explicăm nouă înșine că, de fapt, ceilalți sunt de vină.
Am citit destul de multe dintre volumele lui și vă spun sincer că nu sunt toate la fel. Unele sunt eseu de moravuri, altele proză scurtă cu personaje, altele foiletoane scrise la cald despre România ultimilor ani. Diferența contează, pentru că un cititor nou care nimerește volumul nepotrivit poate rămâne cu impresia că are de-a face cu un umorist de duminică, ceea ce ar fi o nedreptate.
Înainte de listă: traducătorul din spatele satiricului
Un lucru care explică multe din ticurile pe care le satirizează: Radu Paraschivescu e, înainte de toate, om de editură și traducător. A fost redactor de carte la Olimp, Elit și RAO, iar din 2003 lucrează la Humanitas, unde coordonează și colecția „Râsul lumii”. Traduce constant proză contemporană — dintre cele recente, două romane de Jonathan Coe apărute în Biblioteca Polirom, Domnul Wilder și cu mine și Martorul inocenței mele.
Nu e un detaliu de CV. Cineva care a petrecut treizeci de ani cu creionul pe manuscrisele altora aude limba altfel: aude clișeul, aude pleonasmul, aude fraza de comunicat de presă strecurată într-un interviu. De aici vine, cred, precizia lui — când își bate joc de un personaj, îl demontează prin felul în care vorbește, nu prin ce face. Iar cele cinci cărți de mai jos sunt toate scrise direct în română, la Humanitas; el e autorul lor, nu traducătorul, ca să nu se creeze confuzii.
Cele 5 cărți de Radu Paraschivescu, de la eseu la foileton
1. Ghidul nesimțitului — cartea care i-a dat numele fenomenului
Dacă citiți o singură carte din listă, luați Ghidul nesimțitului. A apărut prima dată în 2006, la Humanitas, și de atunci a fost reeditată de nu știu câte ori — ediția curentă de pe site-ul editurii e a VI-a, din 2025. Premisa e simplă și cinică: nesimțitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca și cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză și vociferant până la delir.
Cartea e construită pe categorii — nesimțitul la volan, la coadă, la telefon, în vacanță, la spital — și funcționează ca un bestiar. Ce o salvează de la a fi doar o înșiruire de scârbe cotidiene e tonul: Paraschivescu nu predică, descrie. Iar în spatele glumei răsar fapte pe care le-am trăit absolut toți, de la vecinul care bate parchetul duminică la șapte dimineața până la tipul care vorbește la telefon în tren pe difuzor, ca să ne bucurăm și noi.
Rezerva mea: e o carte care se citește excelent pe fragmente și obositor dintr-o suflare. După șaizeci de pagini de nesimțiți, începi să ai senzația că trăiești într-o țară locuită exclusiv de ei, ceea ce e fals și puțin deprimant. Luați-o câte două-trei capitole pe seară. Există, de altfel, și o continuare, Noul ghid al nesimțitului, scrisă la aproape două decenii distanță, în care fenomenul apare extins și mai agresiv — acolo tonul e vizibil mai amar.
Pentru cine e: pentru cititorul nou, pentru cadou, pentru cineva care spune că „nu prea citește”.
2. Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri — partea tandră
Aici e Paraschivescu pe care puțini îl știu. Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017) adună treisprezece texte de aducere aminte: casele copilăriei, orașul în care ne ducem zilele, un cântec despre care crezi că e despre altceva și descoperi că e despre timp, absurdul cazon, o restanță studențească și consecințele ei stânjenitoare, o pățanie cu scăldat noaptea și milițieni cu instinct literar. Și, undeva la final, relația subtilă dintre un meci de fotbal și o coadă la carne — care e, dacă stau să mă gândesc, cea mai bună definiție a anilor ’80 pe care am citit-o.
E o carte cu stupori și înveseliri, cu arome vechi și cu o nevoie clară de confesiune. Umorul rămâne, dar are altă temperatură: nu mai lovește, ci mângâie. Povestirea finală, cea cu titlu franțuzit, m-a făcut să râd de unul singur în bucătărie ca un om nu tocmai sănătos.
O observație onestă, pe care am găsit-o și la alți cititori: textele despre anii ’70–’80 nu au fost scrise atunci, ci mult mai târziu, iar memoria are obiceiul de a lustrui. Se simte pe alocuri o rotunjire a trecutului. Șase dintre povestiri fuseseră publicate anterior în volume colective de la Humanitas, deci dacă îl citiți de mult timp s-ar putea să dați peste cunoștințe vechi.
Pentru cine e: pentru cei care au prins comunismul, fie și cu coada ochiului, și pentru cine vrea să vadă că omul nu e doar ironie.
3. Garoafe la bordel — unsprezece povestiri cu poantă
Garoafe la bordel (Humanitas, 2023) e volumul lui de povestiri cel mai apropiat de stand-up scris. Unsprezece texte care pun reflectorul pe felul în care sursele de amuzament se pot ivi de oriunde: autorul cotrobăie prin rafturile și sertarele României de azi și de ieri, după care fabrică pățanii menite să smulgă hohote sau măcar surâsuri. Unele stau la frontiera plauzibilului, altele sunt pur și simplu situații de viață curentă trecute prin filtrul literaturii. Totul, spune chiar el, în registrul poantei și al parodiei.
Pe mine m-a amuzat constant, dar aici trebuie spus limpede ce nu e cartea asta: nu e proză psihologică, nu e literatură care să vă schimbe ceva. E divertisment de calitate, construit de un om care știe unde se pune virgula și unde se pune pauza. Ca la orice volum de povestiri, nivelul oscilează — două-trei texte trăiesc exclusiv din finalul lor, iar dacă îl ghiciți devreme, restul e drum lung.
Pentru cine e: pentru concediu, pentru tren și pentru perioadele în care nu mai puteți citi nimic serios. (Dacă sunteți exact în situația asta, avem și o listă de cărți scurte pentru ieșit din blocajul de lectură.)
4. Libertatea de depresie — foiletonistul supărat
Cel mai recent din listă, Libertatea de depresie. Învăluiri și dezvăluiri de pe la noi (Humanitas, 2024), adună foiletoane despre România ultimilor ani. Tema, spusă direct: felul în care un vis de țară poate deveni un coșmar. Despre Cațavencii noștri de tip nou, gata să se bată cu cărămida patriotismului în piept. Cu umor și cu tandrețe, dar și cu o supărare care nu se mai ascunde.
Aici umorul are cea mai mare miză socială din tot grupul. Capitolele despre fotbal sunt, pentru mine, cele mai bune — nu e amabil cu nimeni, nici cu Ianis Hagi, nici cu Sebastian Colțescu, nici cu Radu Drăgușin, iar concluzia e că avem un fotbal rahitic. Dacă vă place genul, e exact terenul lui: comentează sportul la RFI de prin 2008.
Două rezerve. Prima, una editorială: nu se precizează nicăieri unde au apărut prima oară textele, ceea ce la un volum de foiletoane e o omisiune supărătoare, pentru că nu știi la ce moment se referă autorul. A doua ține de natura genului — articolele scrise pe știrea zilei îmbătrânesc repede, iar peste cinci ani jumătate din referințe vor cere note de subsol.
Pentru cine e: pentru cititorul de presă, pentru cine urmărește viața publică de la noi și îi place să vadă cum se scrie despre ea fără limbaj de lemn.
5. Ce vrăji a mai făcut pisica mea — volumul cu blană
O precizare necesară, pentru că circulă ideea că ar fi „cartea lui despre pisica lui”: Ce vrăji a mai făcut pisica mea. Povești care torc, miaună și cer să fie alintate (Humanitas, 2023, 224 de pagini) e un volum colectiv, coordonat de Radu Paraschivescu, care semnează și el un text. Alături de el scriu Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Marius Chivu, Gigi Căciuleanu, Denisa Comănescu, Simona Kessler, Vlad Stroescu și alții — un coregraf, un agent literar, un filozof, un psihiatru, fiecare cu pisica lui.
Cartea e dedicată lui Toulouse, Virgilică și Obrăznicuțu’, „care au dispărut din realitate fără urmă pentru a se ascunde în paginile acestei cărți”, și cam asta spune tot despre ton. E un volum felinofil, cu texte inegale prin natura lucrurilor — unele memorabile, altele scrise vizibil din politețe față de coordonator. Dar are un merit pe care îl apreciez: îți arată cum scriu despre același lucru cincisprezece oameni foarte diferiți. E, indirect, un mic curs de stil.
Pentru cine e: pentru orice om cu pisică. Pentru oamenii fără pisică, e o lectură amuzantă, dar nu esențială.
De unde începeți, practic
- Dacă nu l-ați citit deloc: Ghidul nesimțitului. Se termină repede, se dă mai departe și se citează la masă.
- Dacă vreți literatură, nu satiră: Am fost cândva femeie de onoare. E volumul cel mai bine scris din cele cinci.
- Dacă vreți doar să râdeți: Garoafe la bordel.
- Dacă vă interesează România de acum: Libertatea de depresie.
- Dacă aveți pisică: știți deja ce să luați.
Un ultim gând. Umorul românesc contemporan trăiește, în bună măsură, din aceeași sursă din care trăia și la Caragiale: din decalajul dintre cum vorbim despre noi și cum ne purtăm. Paraschivescu duce mai departe fix linia asta, cu instrumentele unui om care a redactat mii de pagini și care aude imediat când cineva minte cu ajutorul gramaticii. Nu e Caragiale, și nici nu pretinde. Dar e cel mai bun ghid pe care îl avem despre cum sună România când vorbește fără să-și dea seama că e ascultată. Dacă vă atrage zona de literatură română care privește îndelung felul în care ne vorbim, aruncați un ochi și la ce am scris despre „Moromeții” — comparația dintre tăcerea lui Ilie Moromete și gălăgia nesimțitului de azi spune ceva destul de trist.
Voi de la care ați început? Și, mai ales: v-ați recunoscut în ghid sau vă faceți, ca mine, că nu?
